Ziua asta îmi aminteşte de cineva drag, un om optimist, cu un suflet mare de împărţit la toată lumea. Îmi aminteşte de dimineţile în care ne trezea cu un glas autoritar ce parcă ne trimitea la război nu la şcoală şi de figura lui impunătoare în faţa căreia plecam capul de ruşine atunci când greşeam. Avea întotdeauna o vorbă bună şi găsea ieşirea din orice imprejurare dificilă în care ne/se afla, întotdeauna cu capul sus şi picioarele pe pământ. L-am apreciat tot timpul, îmi era teamă de el şi îl iubeam în acelaşi timp, îmi imaginam că o să îl am întotdeuna alături şi când l-am pierdut am simţit că nu mai am nimic.
Mă gândesc de multe ori ce ne-am face fără uitare, dacă nu am putea să mergem mai departe, dacă nu am mai putea visa că într-o zi o să fie din nou bine cu cei dragi alături sau în suflet. Alteori uitarea mă îngrozeşte, mi-e teamă să nu uit prea mult şi să nu imi mai amintesc aproape nimic despre locuri, vremuri, oameni.
Şi pentru că e totuşi bine ca din când în când să ne amintim, m-am gândit ca astăzi să vă servesc cu unul dintre cântecele sale preferate, o melodie pe care, cu riscul de a vă întrista puţin, o voi dedica memoriei tatălui meu (care astăzi şi-ar fi serbat ziua de naştere) şi a tuturor celor dragi vouă care nu mai sunt printre noi.
Completat sub: PIESA ZILEI | Tagged: Lantul coliviilor, Mircea Baniciu
