Jurnal de vacanţă

Ştim că numărul 4 al revistei noastre s-a lăsat cam mult aşteptat şi că poate ne-am cam dezamăgit cititorii lipsind din spaţiul virtual mai bine de o lună de zile. Ne cerem scuze şi sperăm ca pe viitor să nu se mai întâmple. Ca să vă împăcăm şi ca să ne justificăm absenţa îndelungată, ne-am gândit că ar fi frumos să vă povestim şi vouă cum ne-am petrecut vacanţele şi concediile, adică prin ce părţi ale ţării am mai umblat în căutare de evenimente muzicale, ce ne-a plăcut în mod deosebit dar şi ce ne-a dezamăgit din tot ceea ce am văzut şi am ascultat într-un august plin, de care ne vom aminti cu siguranţă mult timp de acum înainte.

Aşadar absenţa noastră din spaţiul virtual nu a fost tocmai una nejustificată, am abandonat pentru o lună revista noastră de folk dar nu am lipsit totuşi din lumea folkului. Dimpotrivă, am fost prezente trup şi suflet, în primele rânduri, aşa cum ne stă în obicei, la câteva evenimente importante din ţară, ne-am bucurat de artiştii de pe scenă, i-am ascultat şi am cântat alături de ei şi ne-am simţit împlinite, bogate, frumoase şi fericite.

N-AI NEVOIE DE FOARTE MULTE CA SĂ FII FERICIT

“E de ajuns o mână de prieteni/ Şi puţin infinit” ne-a amintit, cântecul lui Dinu Olăraşu, timp de trei seri de neuitat, prelungite până târziu în noapte, trei seri în care muzica folk a răsunat în Vama Veche, pe plaja de la Corsaru, în cadrul ediţiei cu numărul patru al unuia dintre cele mai frumoase festivaluri din ţară: Festivalul Folk You!.

Ne-am petrecut, aşadar, începutul lunii august pe litoralul Mării Negre, în micul sat pescăresc devenit un spaţiu al libertăţii şi al lipsei de prejudecăţi, un loc în care toţi oamenii sunt tineri şi frumoşi indiferent de vârstă şi unde, între 7 şi 9 august toţi aceşti oameni minunaţi s-au adunat în faţa scenei pentru a servi muzică folk pe săturate.

Ne-a plăcut să stăm aşezate sau întinse pe nisip în faţa scenei, pregătite cu mâncare, cafea şi bere, cu haine groase şi saci de dormit (pentru ca să fim sigure că nimic important nu ne va lipsi, că frigul sau foamea nu ne vor face să ne părăsim locurile din faţă, ocupate devreme). Ne-a plăcut să fim alături de mulţimea aceea de oameni frumoşi şi fericiţi care cântau în cor şi cu zâmbetul pe buze, alături de cei de pe scenă, fiecare melodie, fiecare vers, în timp ce marea îşi agita valurile la doar câţiva paşi de noi.

Am avut parte de surprize plăcute din partea debutanţilor care au demonstrat încă o dată că genul acesta de muzică nu este pe moarte, că există tineri talentaţi care cântă folk şi cântă extraordinar de bine.

Ne-am bucurat de concerte de zile mari, i-am revăzut pe toţi artiştii care ne-au încântat copilăria şi adolescenţa, ne-am bucurat deopotrivă de concertele celor pe care i-am văzut de zeci de ori prin toată ţara dar şi de cei pe care nu-i mai văzuserăm demult şi ne era atât de dor să-i revedem.

Nu are sens să vă povestesc aici despre fiecare concert în parte pentru că au făcut-o alţii înaintea noastră şi au făcut-o mult mai bine şi mai obiectiv decât am putea noi să o facem. În schimb, vă recomandăm cu multă căldură, să intraţi pe pagina Radio3Net Florian Pittiş, unde puteţi vedea înregistrări de la aproape toate concertele.

Au fost multe momente extraordinare, mi-e greu să le enumăr şi să fac judecăţi de valoare dar, dacă ar trebui să aleg, să spun care a fost cântarea care m-a mişcat cel mai mult, care m-a emoţionat şi m-a încântat mai mult decât tot ceea ce s-a petrecut în acele trei nopţi extraordinare, voi spune că, la finalul primei seri de festival, Nicu Ailfantis & ZAN au susţinut unul dintre cele mai frumoase concerte pe care mi-a fost dat să le aud în ultimii ani.

Ne-am bucurat că lumea nu l-a uitat pe Moţu Pittiş şi că de fapt nici el nu a plecat prea departe. Dimptrivă, Pittiş a fost acolo, cu noi, la fel de prezent ca la primele două ediţii. Şi asta s-a întâmplat nu doar datorită vocii sale pe care am auzit-o în fiecare seară cântând şi recitând, nu doar datorită scaunului pus pe scenă special pentru el, cât mai ales datorită publicului minunat prezent la festival şi a artiştilor de pe scenă care ne-au amintit de Moţu, fie cântându-i piesele, fie povestindu-ne despre el. Au fost momente emoţionante şi de neuitat acelea în care, tot publicul prezent, ridicat în picioare, aplauda strigând într-un glas: „PI-TTIŞ, PI-TTIŞ!”. Te aşteptai ca în orice moment să apară acolo, în faţa noastră, să ne spună, zâmbind cald şi blând: „Bună seara prieteni, bună seara tuturor!”.

După micile escapade din această vară, pe la tot felul de sărbători orăşeneşti sau câmpeneşti, la festivaluri de bere şi mititei, evenimente la care mai mult de jumătate din public participă cu scopul de a se îndopa cu grătare, mici şi bere, ne era dor de un eveniment muzical adevărat, cu un public venit acolo special pentru ceea ce se întâmplă pe scenă. Iar la Folk You! am avut parte de un astfel de public, iubitor de muzică şi de poezie, prietenos, tânăr, frumos şi bogat sufleteşte.

Un lucru care ne-a bucurat enorm a fost faptul că, la finalul fiecărei seri, întrega plajă din faţa scenei rămânea curată.. “Să lăsaţi plaja curată, aşa cum am incercat şi noi să curăţim sufletele” obişnuia să spună Moţu Pittiş la finalul fiecărei seri. Şi uite că cei prezenţi anul acesta la Folk You nu i-au uitat vorbele şi au demonstrat că publicul acestui festival este format nu doar din oameni sensibili, din oameni cu gusturi bune ci, mai ales, din oameni inteligenţi şi civilizaţi, oameni conştienţi de faptul că sunt liberi să facă ceea ce vor în măsura în care nu-i deranjează pe cei de lângă ei şi nu fac rău mediului înconjurător, oameni care au înţeles că un astfel de eveniment nu ar mai avea niciun sens dacă ar fi un nou prilej de distrugere a naturii.

După prima seară de festival, vrăjite încă de recitalul lui Nicu Alifantis, recital închinat memoriei lui Moţu Pittiş şi oferit în dar nouă, celor de pe nisip, şi de discursul său atît de sincer şi de cald încât ne-a făcut să zâmbim printre lacrimi şi să-l simţim din nou pe Moţu atât de aproape, după minunea asta încărcată de poezie şi de emoţie, exclamaţia organizatorilor (pregătiţi cu saci uriaşi pentru a aduna gunoaiele de pe plajă): “Măi, dar plaja e curaaatăăă!” ne-a făcut să zâmbim din nou cu gândul la “cel mai frumos din oraşul acesta” şi la toate lucrurile bune pe care le-am învăţat de la el. “Mişcarea de rezistenţă împotriva prostiei revărsate a învins!” ne-am spus atunci citându-l pe acelaşi Pittiş.

Nu ne-a plăcut (ei, ce vreţi, om părea noi uşor de impresionat dar şi când ceva ne deranjează o spunem, indiferent dacă ceilalţi ne vor da sau nu dreptate) în primul rând că scena era prea mare şi mult prea înaltă, punând un fel de barieră între noi, cei de pe nisip şi ei, cei de pe scenă. Da, e drept, ei sunt mari şi geniali iar noi, bieţi muritori de rând îndrăgostiţi de muzica lor. Şi nu, nu avem pretenţia ca între noi şi ei să fie pus un semn de egalitate. Totuşi, credem noi, folkul nu are nevoie de astfel de bariere. Cei de pe scenă sunt, pentru noi, publicul unui astfel de festival, ridicaţi oricum pe un piedestal înalt, piedestal de pe care nu am vrea să îi dăm jos nici dacă ar cânta aşezaţi pe plajă, în mijlocul nostru. Folkul e însă cu oameni, folkul e cu prieteni care cântă împreună, la folk trebuie să existe o apropiere specială între cei de pe scenă şi cei din public. Iar o scenă uriaşă, credem noi, nu face ca aceste spectacole să fie mai grandioase ci, din contră, strică tocmai farmecul acelei apropieri de care e nevoie pentru ca acest gen de muzică să fie receptat aşa cum ar trebui.

Nu ne-a plăcut de reporterii de la Antena 1 care ne agasau în timpul concertelor, aruncându-ne în faţă o cameră de filmat, un microfon şi câte o întrebare stupidă de genul: “De ce sunteţi aici?”, “Ce faceţi aici?”, “Vă place la festival?”, “De ce ascultaţi folk?”, fără să ne ceară în prealabil permisiunea de a lua un interviu, fără să-şi ceară scuze că ne deranjează în timp ce eram concentraţi la ceea ce se întâmpla pe scenă, fără ruşine şi fără bun simţ, aşa cum le place jurnaliştilor din România să se comporte.

“Această piesă are negativ. Îi rog pe cei prezenţi să aibă o atitudine pozitivă faţă de acest negativ” ar fi spus Pittiş cînd, la una dintre ediţiile trecute, Victor Socaciu a cântat o piesă cu negativ. Ei bine, noi am încercat din răsputeri să avem o atitudine pozitivă faţă de întregul recital al lui Pavel Stratan dar nu am prea reuşit. Stratan a cîntat la Folk You! cu negativ şi nu o singură piesă ci un concert întreg. Şi n-a sunat bine deloc, ne-a sunat, în schimb, bassul în piept mai-mai să ni-l spargă. Ne-a părut sincer rău, nouă şi altora din public care aproape că îl rugau: “cântă singur, opreşte chestia aia!”. Stratan mi-a fost întotdeauna simpatic şi l-am apreciat ca artist dar cântarea asta mi-a lăsat un gust amar. Poate data viitoare îşi va spăla totuşi păcatele.

Ne-am cam supărat, în ultima seară, pe Olăraşu, care a reuşit să facă o glumă cam prea nesărată pentru gusturile noastre. Cu timpul însă l-am iertat, nu de alta dar unde mai găseşti un Olăraş ca el?

Dincolo de toate aceste mici neajunsuri, la Folk You ne-am simţit minunat, aşa că le mulţumim organizatorilor pentru cele trei seri de neuitat din Vamă şi sperăm că vom avea parte de cât mai multe ediţii de acum înainte.

PE VALEA MUREŞULUI

Nu bine întoarse de la mare am pornit într-un nou periplu cu peripeţii, într-un loc superb de pe Valea Mureşului, la doar o aruncătură de băţ de urbea noastră natală. Locul acesta se cheamă Răstoliţa şi aici a avut loc cea de-a patra ediţie a Festivalului Comunităţilor Mureş-Călimani, un eveniment care îşi propune în primul rând valorificarea tradiţiilor româneşti dar care, pe lângă spectacolele de muzică şi dansuri populare, a avut, în fiecare an şi o importantă latură dedicată folkului.

Anul acesta festivalul s-a desfaşurat în perioada 15-17 august, iar din lumea muzicii folk au susţinut recitaluri Nicu Alifantis & ZAN şi Mircea Baniciu & Vlady Cnejevici acompaniaţi de inegalabilul Ţăndărică.

Ne-a plăcut foarte mult zona aceasta de munte în care este organizat festivalul. Ne-am bucurat de un concert Nicu Alifantis & ZAN aproape la fel de frumos ca cel din Vamă. Am avut parte de un Baniciu plin de viaţă ca de obicei, cu zâmbetul pe buze şi cu tot felul de poante la el, un Baniciu de care nu ne mai săturăm ori de cîte ori îl vedem, acompaniat, la piesele din repertoriul Phoenix, de un Ţăndărică aşa cum îl ştim, el însuşi un spectacol în sine.

Ne-a plăcut de Cristi Tabără, prezentatorul festivalului, un om cald, plin de voie bună şi de poante simpatice, exact aşa cum îl ştim de la televizor. Chiar şi de Abramburica (şi ea animatoare şi prezentatoare a festivalului) ne-a plăcut. Simplă, necosmetizată, nemachiată, zâmbitoare şi organizatoare de joculeţe şi concursuri pentru copii mai mari şi mai mici, treabă la care se pricepe cel mai bine, rol care i se potriveşte mult mai tare decât acela de bombă sexy şi vedetă de consum.

Nu ne-a plăcut publicul din prima seară, de la concertul Nicu Alifantis& ZAN. O adunătură de beţivi, veniţi şi ei la o petrecere câmpenească, nu de alta dar e loc de bere ieftină, de grătare, de pulpane şi de băgat în seamă. S-au adunat în faţa scenei aşa, din lipsă de ocupaţie sau pentru că li se părea că ar fi loc de agăţat vreo fată, unii povesteau vrute şi nevrute între ei sau se certau şi înjurau ca la uşa cortului, alţii strigau aşa, ca să strige şi ei, ba “Andri Popa” ba “Lordul John” că vorba aceea ce-i pentru ei Alifantis, Baniciu sau Vintilă, tot aceeaşi mâncare de peşte. După oamenii superbi pe care ne-a fost dat să-i vedem la Folk You, această întorsătură de situaţie ne-a căzut cam greu la stomac.

Ne-am concentrat însă întreaga atenţie înspre minunea de pe scenă, am căutat din priviri şi am găsit în cele din urmă, alături de noi, un domn şi o doamnă care cântau şi ei fiecare vers, apoi o mândreţe de fată (care ne-a devenit apoi foarte bună prietenă) ce fredona şi ea fiecare melodie cu o voce superbă şi zâmbind fericită în jur şi am reuşit astfel să ignorăm toată ţigănia şi prostul gust din jurul nostru.

LA CERBUL CORNEL

Da, am fost şi acolo! Cum unde? La Poiană, domnule, vorba cântecului din reclamă. Da, aţi ghicit, am reuşit să ajungem şi la Ciucaş Montanfest, festivalul de folk şi bere organizat de Ciucaş, la Poiana Braşov, aşa că ne-am încheiat luna august cu încă un weekend la munte. Din fericire nu ne-am întâlnit cu ursul şi am avut parte de două zile însorite şi două seri pline cu folk, bere Ciucaş şi voie bună.

Ne-a plăcut de data asta şi publicul civilizat şi degustător de muzică bună, ne-am bucurat să ne revedem aproape toţi corifeii preferaţi dar am avut şi surprize plăcute din partea tinerelor talente prezente la festival (mie personal cel mai talentat mi s-a părut Jul Baldovin).

În prima seară ne-am lustruit pe bombeu pentru corifeul Mircea Vintilă ce ne-a spus din nou poveşti de dragoste cu vânzătoare fermecătoare şi asistente tandre şi atente, ne-a vorbit despre pământul pe care trăim şi pe care avem parte “şi de bune şi de rele”, dar pe care, dacă ştim cum să trăim (de preferinţă “în glorii şi amor”), putem să fim fericiţi, tineri şi nemuritori. Alături de trupa Brambura, şi zâmbind şmecher şi cu subînţeles, aşa cum îi stă în obicei, mirificul corifeu Vintilă ne-a încântat cu piese mai vechi şi mai noi, ne-a descreţit frunţile şi ne-a dat, ca de obicei, o poftă teribilă de viaţă.

Corifeul Baniciu ne-a făcut şi o surpriză la care nu ne aşteptam. La un moment dat, în timpul concertului, pe scenă a urcat şi un corifeu în miniatură, un copilaş frumos de mama focului, cu o chitară pe măsura lui, pe care Tetea ni l-a prezentat, zâmbind cu mândrie de tată, drept Victor Baniciu. Ne-am bucurat de puiul de corifeu şi l-am aplaudat aşa cum se cuvine. “Să-ţi crească mare, maestre, frumos şi talentat ca tata!” îi urăm pe această cale lui Mircea Baniciu care a reuşit să ne încânte din nou cu un concert de zile mari.

În seara cu numărul doi ne-am bucurat de un concert Ducu Bertzi acompaniat de talentatul violonist Mihai Neniţă, o cântare la care publicul a participat din plin şi care s-a încheiat, aşa cum obişnuieşte Ducu Bertzi să încheie fiecare concert de când Pittiş a plecat dintre noi, cu piesa “Cântecul bufonului”, melodie care ne-a amintit din nou de Moţu şi pe care am cântat-o cu toţii zâmbind.

La finalul ultimei seri ne-a încântat corifeul Alifantis împreună cu trupa ZAN ( Răzvan Mirică – chitară electrică, chitară acustică, Sorin Voinea – keyboards & programare, Virgil Popescu – bass, aranjamente & vocal, Relu Biţulescu – tobe) cu muzica lor inconfundabilă, încărcată de sensibilitate şi poezie. Iar de data aceasta, Alifantis a avut parte de un public frumos, sensibil, cunoscător de muzică bună şi versuri frumoase.

Nu ne-a plăcut, dar nu ne-a plăcut deloc, mai rău – ne-a indignat şi ne-a călcat pe nervi, ne-a stricat buna dispoziţie de nenumărate ori, – prezentatorul festivalului. Nu ştiu cum îl cheamă şi cine este de fapt, ştiu doar că mai rar mi-a fost dat să văd atâta prostie adunată într-un singur om. Nu, nu sunt rea, sunt sinceră! Ce a făcut nenea ăsta, îmbrăcat în vânător sau pădurar sau ce o fi fost, de m-a supărat în halul acesta? Vă dau câteva exemple şi apoi vă las să judecaţi singuri. În afară de faptul că nu avea habar deloc, dar deloc de muzică în general şi de folk în special, nu ştia nici măcar versurile cântecelului din reclama festivalului (ceea ce însă nu-l împiedica să îl cânte pe scenă). În ceea ce priveşte limba română vorbită de acest specimen era şi asta sub orice critică (ceea ce însă nu-l împiedica să stea pe scenă mai mult decât era nevoie şi să mai şi vorbească, ba chiar să-şi dea cu părerea despre lucruri de care nu avea habar deloc). Dar cireaşa de pe tort, momentul penibil care a pus capac la toată povestea asta, a fost un lucru pe care niciun om cât de cât civilizat şi normal, niciun om care are în el măcar o fărâmă de suflet nu l-ar fi făcut.

Ei bine, prezentatorul nostru, în pauzele dintre concerte, organiza aşa-zise concursuri de interpretare, cu participanţi din public. Carevasăzică făcea nenea o strigare, îmbia oamenii cu premii în bere şi alte accesorii tot pentru bere şi pe scenă urcau pe rând, oameni din public puţin ameţiţi dar dornici de afirmare. Unii aveau chitările şi pletele la ei, alţii veneau cu mâna în buzunar şi îşi încercau norocul cântând ba piesa cu cerbu’, ba un pic de “Andri Popa”, în fine, cam ce avea chef nenea prezentatoru’ să audă. Ei, la unul dintre aceste concursuri a urcat pe scenă un băiat, un băiat mai “altfel” (nu-i frumos să-i spun nici retardat şi nici handicapat dar stau mai prost cu termenii impuşi de fenomenul numit de americani “political correctness” şi oricum nu cred că adoptarea unor astfel de termeni ne va ajuta să ne schimbăm atitudinea greşită pe care o avem faţă de nişte oameni diferiţi de noi). Pe băiatul ăsta îl văzusem în faţa scenei, în primul rând, alături de o fată ca el. Şi copiii aceştia, aşa “altfel” cum erau ei, mi-au părut unul dintre cele mai fericite cupluri pe care le-am întâlnit vreodată. Băiatul urcase aşadar pe scenă, în timp ce prietena lui îl privea cu o admiraţie care nu avea cum să nu te emoţioneze. A fost primul concurent, cel mai curajos dintre toţi, şi a cântat “Un’ te duci tu, cerbule?”. Cum a cântat? Ei bine, cum a putut, dar vă asigur că mulţi dintre ceilalţi concurenţi, oameni normali şi sănătoşi, nu au fost nici ei departe ca “performanţă muzicală” de el. Şi dacă băiatul ăsta a urcat pe scenă pentru a-i demonstra ceva fetei pe care o iubea, ceilalţi, sinceră să fiu, nu prea înţeleg de ce au făcut-o, pentru că s-au dovedit, aproape toţi, la fel de retardaţi din punct de vedere muzical precum prietenul nostru mai “altfel”. Însă cel mai handicapat sufleteşte dintre cei prezenţi pe scenă a fost tocmai prezentatorul nostru îmbrăcat în pădurar şi cu faţă de imbecil, care şi-a permis nu doar să râdă de băiatul ăsta ci să-l şi imite făcînd ca publicul să izbucnească în hohote de râs.

Altceva nici nu vă mai spun despre acest individ că şi aşa i-am acordat destul spaţiu şi chiar nu cred că merită. Vă las să judecaţi singuri dacă sunt sau nu îndreptăţită să-l catalogez aşa cum l-am catalogat.

Nu ne-a plăcut concertul lui Mihai Mărgineanu şi adevărul este că nici nu am rezistat să stăm în primele rânduri la acest concert. Dar s-a auzit foarte bine până departe aşa că nu vorbesc în necunoştinţă de cauză. Sinceră să fiu, umila mea părere este că domnul Mărgineanu nu prea are ce cauta la un festival de folk. Cu toate astea este invitat, în ultima vreme, aproape la toate.

Piesele lui Mărgineanu le cunosc cu mult timp înainte să aud de el, le-am cântat de nenumărate ori pe la chefuri, la focuri de tabără sau noaptea prin cetatea Sighişoarei. Dar nu am considerat vreodată că aceste piese au vreo legătură cu muzica folk, ba mai mult, le-am considerat întotdeauna piese de cântat exclusiv la beţie, piese pe care, în primul rând, nu le cânţi la modul serios ci doar ca să faci băşcălie şi – mai ales – melodii care nu au ce căuta vreodată pe o scenă. Şi cum să cânte cineva, după Ducu Bertzi şi înainte de Alifantis, artişti care pe lângă talent muzical mai au şi piese compuse pe texte valoroase şi poetice, cum să se cânte, pe aceeaşi scenă pe care se cântă versuri de-ale lui Nichita sau Esenin, texte precum “Eu sunt Gore din Chitila/Văr cu Fane, zis Gorila” sau “Jana era croitoreasă şi Jan frizeru’ o iubea” etc, etc ? Ei dar piesele astea sunt copii mici faţă de altele din repertoriul lui Mărgineanu, precum “Raluca” sau “Ce frumoasă eşti”, piese din a căror texte bunul simţ şi respectul faţă de cititorii mei nu-mi dau voie să citez, pentru că ele abundă în cuvinte vulgare care chiar nu au ce căuta pe o scenă pe care se desfăşoară un festival de folk. Dacă la Folk You! domnul Mărgineanu ne-a scutit chiar de astfel de piese, ei bine, la Ciucaş Montanfest nu s-a sfiint să le cânte.

Nu am înţeles nici de ce a cântat Mărgineanu după Ducu Bertzi dar, mă rog, nimeni şi nimic nu poate să fie perfect în lumea asta. Nici Ciucaş Montanfest nu a fost perfect dar pe lângă aceste mici neajunsuri noi ne-am simţit bine şi, cu siguranţă, vom da o fugă şi la anul până în Poiană.

Ei bine, dragii moşului, cam acestea au fost escapadele cele mai importante ale echipei Folkblog din luna august. Pe lângă toate astea am avut parte şi de câteva seri de folk la clubul Autograf din centrul bătrânei noastre urbe, am mai văzut, tot la Cluj, un concert Mircea Baniciu în cadrul Sărbătorilor Timişoreana şi, bineînţeles, am ascultat acasă, la birou, pe stradă şi în maşină multă multă muzică bună.

GALERIE FOTO:

FOLK YOU!

FESTIVALUL COMUNITĂŢILOR MUREŞ-CĂLIMANI

CIUCAŞ MONTANFEST

DIN ACEEAŞI RUBRICĂ:

Poveste cu Moţ

Pe urmele Eşarfei

Folkul protestatar şi amintirile unui copil de golan