Pe urmele Eşarfei

În tren

“E larmă şi trenul/ Stă gata să plece/ Vagonul se umple de oameni străini/” fredonam cu căştile în urechi în timp ce urcam în acceleratul Satu-Mare – Bucureşti Nord, trenul care m-a dus de atâtea ori din “romantica urbe” a copilăriei şi adolescenţei mele, înspre capitală. Uriaşa (pentru mine) metropolă a exercitat întotdeauna asupra mea un sentiment amestecat, de fascinaţie şi repulsie, de emoţie şi teamă, dar de fiecare dată când am urcat în trenul ăsta am făcut-o cu bucurie, nerăbdătoare să ajung la capătul celor mai bine de 8 ore de drum, în agitata Gară de Nord a Bucureştilor. Şi asta pentru că, de câte ori am pornit înspre capitală, am făcut-o doar pentru a asista la fel de fel de evenimente atât de dragi mie. Festivalul Naţional de Teatru “I.L. Caragiale”, spectacole celebre şi concerte mai mari sau mai mici, au fost singurele motive pentru care am vizitat, până acum, Bucureştiul şi, de fapt, singurele motive pentru care simt uneori că aş da liniştita mea viaţă de ardelean molcom din oraşul lui Blaga pentru o viaţă agitată şi stresantă în oraşul lui Mitică şi a lui Nenea Iancu.

Am urcat aşadar, împreună cu prietena care mă însoţea, într-un vagon de clasa a doua, cât se poate de românesc şi de lipsit de condiţii umane, cu “inima strânsă” de bucurie şi de nerăbdare ascultând pe MP3 player cântecele lui Mircea Baniciu, cele de pe celebrul disc galben, cântece care îmi vor aminti întotdeauna de o copilărie luminoasă şi de micile “cenacluri” pe care tatăl meu le organiza împreună cu noi, citindu-ne poezii de Topârceanu pe care le ilustra apoi cu melodii de pe discul pe a cărui copertă galbenă zâmbea un băiat tânăr şi frumos cu o chitară în mână.

Încet, încet, “vagonul s-a umplut de oameni străini”, de toate felurile şi de toate culorile, unii zâmbitori şi binevoitori, alţii obosiţi şi trişti şi alţii pur şi simplu nesuferiţi, timoraţi şi nervoşi. Îi cedez locul meu pentru bagaj unei tipe supărate foc şi pusă pe harţă care tocmai se luase de o biată studentă al cărei rucsac încărcat până la refuz ar fi ocupat, în opinia ei două locuri ( adică şi locul pentru care ea considera că ar fi plătit). Biata fată riposta obosită dar era clar că nu mai avea putere să îşi mute rucsacul). Iau aşadar micul meu bagaj şi îl aşez sub banchetă zâmbind doar pentru a-i arăta noii venite că “oamenii buni încap oriunde” (şi cu ocazia asta îmi promit din nou că la anul nu mai ratez “Om bun” ). Sub privirea blazată şi tristă a celui care avea nenorocul de a-i fi tovarăş de viaţă, certăreaţa noastră îşi aşează bagajul în locul cedat de mine, fără niciun “mulţumesc” sau măcar o umbră de zâmbet în privirea ei încruntată şi … tristă, de fapt. Privind-o pe ea şi privind apoi înlăuntrul meu am realizat încă o dată cât sunt de fericită şi cât de bine poate să fie să te împaci cu tine după o perioadă în care te-ai pierdut prin lumi paralele cu lumea ta.

“Dă-i băiete drumul/ Că n-avem răbdare!” îmi venea parcă să spun în timp ce atmosfera din compartiment începuse să se liniştească. Nerăbdarea noastră creştea iar în momentul în care “trenul, năvalnic s-a aşternut la drum” am devenit parcă şi mai agitate şi dornice de a ajunge cât mai repede la destinaţie. Şi asta pentru că, în capitală, a doua zi, în Hard-Rock Cafe din Parcul Herastrău, ne aştepta mare cântare, mare: Mircea Baniciu, unul dintre cei mai dragi nouă folkişti, urma să lanseze un nou album – Eşarfa – volumul I.

Noaptea a trecut frumos, cu multe poveşti, discuţii, amintiri şi – hai să recunoaştem – câteva bârfe nevinovate, cu muzică bună pe care am împărţit-o frăţeşte (fiecare câte o cască) şi mici reprize de somn în poziţii ciudate dar atât de plăcute (când îţi cântă în urechi Baniciu, Vintila, Phoenix, Pink Floyd, Dire Straits, Dylan, Baez şi Joplin şi când mai ai parte de legănatul acela special de tren, somnul are farmecul lui inegalabil). În Copşa Mică, oraşul cenuşiu, cu oameni cenuşii şi cerul întodeauna trist, oraşul pe care e de ajuns să îl vezi de pe geamul compartimentului de tren ca să te deprime, noi am intrat zîmbind şi tot zâmbăreţe eram şi după ce acesta a rămas în urma noastră. Secretul nostru? Alt minunat “corifeu” a cărui voce caldă ne dăruia, prin intermediu micuţelor căşti, cântecele sale romantice şi, de cele mai multe ori, încărcate de veselie şi ironie, un corifeu mirific de-a dreptul (cine ştie cunoaşte ), căruia îi place să umble “brambura pe drumurile vieţii”, să se îndrăgostească de turcoaice din Constanţa, de vânzătoare de kebab, de electronică sau de ţigări.

Cu întârziere cam de o oră am ajuns, în cele din urmă, în Gara de Nord, obosite dar vesele nevoie mare. Am poposit întâi pe o bancă din Cişmigiu, aşteptând o oră mai decentă, pentru a nu le deranja atât de devreme pe gazdele noastre (prietene ale unei prietene, pe care nici măcar nu le cunoşteam dar care s-au dovedit atât de amabile, de generoase şi de primitoare încât ne-a venit greu să ne despărţim în ultima seară). O dimineaţă superbă, puţin răcoroasă, un Cişmigiu încă pustiu, a cărui linişte era întreruptă doar de ciripitul zglobiu al vrăbiuţelor. Din ultimele merinde de pe drum am hrănit păsările din parc, amuzându-ne de felul în care se luptau care mai de care pentru bucata mai mare si mai gustoasă de pâine şi aşteptând, cu sufletul la gură, să treaca timpul cât mai repede.

Eşarfă în dar

După câteva ore de somn adânc şi liniştit, în mansarda unei case superbe, locuită de cei mai simpatici şi generoşi oameni pe care i-am cunoscut vreodată, ne-am gătit de sărbătoare (cum ne stă în obicei ori de câte ori “avem concert”) şi am pornit cu veselie spre Hard-Rock Cafe.

Clubul spaţios şi decorat cu bun gust, muzica de calitate, chelnerii simpatici, prompţi şi prezentabili, oamenii mulţi şi frumoşi adunaţi deja acolo, toate astea plus emoţiile ajunse deja la maxim, m-au făcut să îmi spun din nou, cu toată dragostea mea de Cluj: “Doamne, bine e să stai în Bucureşti!”.

Masa noastră, rezervată cu o săptămână înainte, se afla destul de departe de scenă, aşa că, în cele din urmă, am hotărât să o cedăm unui cuplu simpatic şi să ne mutăm, cu toate catrafusele după noi, pe jos, fix în faţa scenei. Nu de alta dar nu suntem obişnuite să stăm, la un concert folk, altundeva decât în faţă de tot (că asta înseamnă să stăm la masă, pe scaun, pe jos, în picioare sau într-un picior, nu mai contează). În scurt timp, ni s-au alăturat o mulţime de tineri frumoşi şi nerăbdători, astfel încât, în cele din urmă, am ajuns să stăm unii peste alţii, înghesuiţi ca sardelele în conservă. Dar ăsta era un detaliu care chiar nu mai conta şi eram cu atât mai bucuroşi cu cât imensa sală a Hard-Rockului devenea neîncăpătoare, plină până la refuz, lucru care ne dovedea încă o dată că există în ţara asta oameni frumoşi, oameni cu gusturi ca ale noastre, oameni alături de care ne putem bucura.

Tocmai îi spuneam prietenei mele :”Oare ăsta va fi primul concert Baniciu din viaţa noastră care nu va începe cu La, li, la, li, lu, lu”? când maestrul şi-a făcut apariţia pe scenă, zâmbăreţ şi simpatic ca întotdeauna, dar vădit emoţionat, alături de Vladi Cnejevici, Teo Boar, Marian Mihăilescu, Cristi Iorga şi, de la un moment dat, Costin Petrescu (fost percuţionist al legendarei trupe Phoenix), o surpriză plăcută, cred, pentru toată lumea.

Şi cum Baniciu, chiar şi într-un astfel de moment important în cariera lui şi în ciuda emoţiilor mari, nu se dezminte ci rămâne acelaşi Tetea şugubăţ şi haios, plin de viaţă şi de o veselie caldă pe care îi place să o împrăştie în jurul lui, nu a fost altfel nici de data aceasta. A început prin a ne spune că nu va cânta doar cântece de pe noul album pentru că acesta cuprinde doar balade, iar într-un concert nu se pot cânta doar balade ci şi cântece mai vesele pentru ca publicul să se simtă bine. “Aşa că voi începe cu un cântec vesel, care se intitulează sugestiv Tristeţi provinciale” ne-a spus el, zâmbind pe sub mustaţă. Prin urmare nu am scăpat de “la, li, la, li, lu, lu” şi tare m-am bucurat că nu am scăpat.

Am fost la multe concerte Mircea Baniciu, l-am văzut alături de Ciocu Vintilă, de Moţu Pittiş şi de acelaşi Vladi Cnejevici, în perioada de glorie a Păsării Colibri, am ieşit de la concertele Phoenix în care era prezent pe scenă, fericită şi cu bateriile încărcate şi i-am simţit teribil lipsa din legendara trupă după ce ruptura a avut loc, l-am urmărit apoi prin ţară cântând acompaniat de Vladi Cnejevici sau de Sorin Voinea, l-am revăzut anul acesta, la mine în oraş alături de Mircea Vintilă într-un concert superb oferit, drept cadou, tuturor domnelor şi domnişoarelor cu ocazia zilei de 8 Martie, m-am bucurat deopotrivă de cântările mari în aer liber sau în centre comerciale şi de cele intime în cluburi din diverse oraşe ale ţării, dar cred că niciodată nu am mai văzut un concert Mircea Baniciu ca cel din Hard Rock Cafe Bucureşti.

Chiar dacă nouă nu ne-ar ajunge nici dacă ar dura o noapte întreagă, concertul a ţinut destul de mult, iar Mircea Baniciu, a demonstrat încă o dată că este un artist încă în floarea vârstei, tânăr, energic, cu o voce puternică şi inconfundabilă şi că muzica lui nu are vârstă.

Şi cum orice tip de manifestaţie spectacologică pentru a fi receptată exact aşa cum trebuie şi pentru a avea astfel succes deplin, trebuie să se desfăşoare în faţa publicului său ţintă, unul dintre elementele cele mai importante care a făcut ca acest concert să fie atât de frumos a fost tocmai publicul prezent la Hard-Rock Cafe în acea seară specială. De multă vreme nu mi-a mai fost dat să văd aşa un public. De la copilaşi de 10-12 anişori până la bunici simpatici, cu toţii cântau, fiecare melodie, vers cu vers, zâmbeau, aplaudau, ţopăiau, fluierau şi se simţeau frumoşi, tineri şi nemuritori. “Eşarfa” lui Baniciu a fost cu siguranţă un dar de preţ pentru fiecare dintre ei.

Dar cum toate lucrurile frumoase au şi un final, după ce a revenit de două ori pentru biss-uri, aclamat de un public în delir, frumosul nostru corifeu s-a retras în culise unde, bineînţeles, a fost asaltat de fanii doritori de autografe şi fotografii. Am mers şi noi şi ne-am aşezat la coada formată din copii tineri, veseli şi emoţionaţi, să luăm un autograf pe discul proaspăt achiziţionat (nu se poate să avem semnătura lui pe discul galben şi pe ăsta nu! ) şi bineînţeles să ne mai facem o fotografie cu Baniciu (chiar dacă avem deja o mie, cum el însuşi ne-a spus).

Am mers acasă, ca după fiecare concert, încărcate de energie dar şi triste că s-a terminat. Ne-au înveselit însă oamenii minunaţi care ne găzduiau, două fete haioase şi un tătic extraordinar care ne-a povestit câte şi mai câte la un pahar cu vin şi ne-a rugat să mai rămânem măcar o zi. Şi cum ne doream oricum să ne mai plimbăm prin centrul capitalei şi mai ales să mergem să-l vedem pe Moţu, am acceptat cu bucurie invitaţia lor.

Veşnică este secunda din noi …

Plimbările prin Bucureşti au fost întotdeauna o aventură pentru mine, o aventură plină de peripeţii, dar, în ciuda aglomeraţiei, a căldurii, a mirosurilor şi a oamenilor atât de diferiţi decât cei cu care sunt obişnuită în capitala Ardealului, au avut mereu un farmec aparte pentru mine. Asta poate şi din cauză că, de fiecare dată când am bătut străzile Bucureştilor eram în căutare de teatre, muzee, cluburi cu muzică bună în care aveau loc concerte, pentru că de fiecare dată când reuşeam să mă dezrătăcesc şi să găsesc locul în care voiam să ajung şi în care mă aşteptau fel de fel de minunăţii, mă simţeam fericită şi învingătoare, ca după o goană nebună, printr-un labirint încurcat (şi nu de puţine ori, m-au ajutat să ies din acest labirint, versuri dragi precum “Popa Nan e stradă înspre Hala Traian/ De la Foişor pană în Piaţa Vitan” ).

De data aceasta locul în care voiam să ajungem nu era tocmai unul vesel şi, sinceră să fiu, cu toate că îmi doream să merg acolo, îmi era puţin frică. Am pornit de dimineaţă înspre cimitirul Belu, fără să ştim exact în ce parte ar trebui să o luăm dar cu ajutorul unor bătrânei simpatici şi sfătoşi, am reuşit în cele din urmă să îl găsim. Am pornit pe aleile cimitirului şi ne-am îndreptat înspre zona actorilor.

Teama că aş putea să mă întristez mi-a trecut de îndată ce am ajuns lângă el. Mormântul lui Moţu era frumos, verde şi plin de flori. Ne-am aşezat pe marmura albă şi mi-am aprins o ţigară, i-am aprins o ţigară (un obicei pe care îl am când merg la mormântul tatălui meu care a fost şi el fumător înrăit: fumez acolo, pentru el câteva ţigări). I-am fumat şi lui Moţu vreo trei ţigări, am povestit acolo, lângă el, vrute şi nevrute şi m-am simţit bine. Da, sună, poate aiurea, ştiu. Nu te poţi simţi bine în cimitir! Dar eu aşa m-am simţit: bine, împăcată, fericită că, aşa cum vă povesteam într-un alt articol, datorită lui Moţu ştiu din nou cine sunt. De la el am mers la Pintea, la Toma şi la Nichita iar pe drum ne-am întâlnit, absolut întâmplător cu mormântul Mariei Tănase. Am stat puţin şi la ea, i-am fumat şi ei o ţigară, în timp ce în cap îi auzeam vocea cântând “Lume, lume, soro lume/ Cum să mă satur de tine…” şi o vedeam frumoasă, tânără, cântând pe scenele Bucureştilor de odinioară.

Există “tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” şi există Feţi Frumoşi care, înarmaţi cu o chitară, cu o voce, cu o pană pentru scris sau cu o pensulă pentru pictat, o pornesc călare în căutarea veşniciei şi în cele din urmă reuşesc să o cucerească. Şi astfel de Feţi Frumoşi nu se tem de scorpii si gheonoaie sau alte lighioane care încearcă să îi abată din drum, pentru că au ei ac de cojocul lor (chitara, vocea, pana, pensula, dalta, spiritul ludic şi alte minunăţii).

Mi-a plăcut întotdeauna albumul “Secunda 1” a lui Mircea Baniciu tocmai din cauză că, genialele versuri ale lui Dan Verona, reuşesc să deconstruiască într-un mod atât de frumos basmul “Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” şi să-i dea, în final, cu piesa “Secunda cea fără de bătrâneţe şi fără de moarte” (sau “Cântecul ceasornicarului”) un sens nou: “Tu ia-ţi secunda, fii veşnic prin ea/ Secunda-i mireasa ta!”.

Când eram copil, basmul lui Ispirescu mă neliniştea cu finalul său. Mi se părea imposibil să pierzi “tinereţea fără de bătrâneţe şi viaţa fără de moarte” doar pentru că ţi s-a făcut dor. Îmi părea rău de Făt Frumos şi îi doream o soartă mai bună. M-am liniştit mai târziu, descoperind că “tinereţea fără de bătrâneţe şi viaţa fără de moarte” trebuie căutată în noi înşine, că timpul poate fi oprit şi “legat de par” că trebuie să găseşti secunda ta, aceea veşnică şi să nu o laşi să îţi scape, că veşnicia o câştigi dacă ştii să lupţi pentru visul tău în aşa fel încât să rămâi în memoria lumii.

Cam asta gândeam în timp ce ieşeam din cimitirul Belu, cu bateriile reîncărcate într-un mod ciudat şi reamintindu-mi de cântarea de la Hard-Rock şi de bucuria pe care mi-a făcut-o Baniciu cântând “La început de drum” şi “Cântecul ceasornicarului”, două melodii pe care le-am auzit mai rar în concerte dar care mi-au fost întotdeauna atât de dragi.

Drum înapoi

După o noapte nebună petrecută prin diverse cluburi bucureştene cu oameni faini şi după doar o oră de somn, am reuşit să ajungem la timp în Gara de Nord pentru a lua trenul spre casă. Şi cum în Bucureşti găsisem la un chioşc de ziare, un număr din mai al Jurnalului Naţional, Ediţia de colecţie dedicată lui Nichita Stănescu, am avut şi de data asta o preocupare frumoasă în tren.

În timp ce colegele de compartiment citeau “Povestea ta” şi “Medicina naturista” şi o fetiţă asculta manele la căşti, noi două înghiţeam pe nerăsuflate poveştile din viaţa bunului Nichita şi versurile lui, atât de dragi nouă. Cu ocazia asta ni s-a făcut dor şi de Alifantis şi de “Frunza verde de albastru”, cântată aşa de frumos de mirificul domn Mircea Vintilă.

Am ajuns la Cluj frântă de oboseală dar cu un sentiment de împlinire. Restul găştii, adică celalalte membre ale Corpului de balet (cum ni se mai spune) mă aştepau cu impresii de la lansare. Şi cum ele fuseseră, cu o seară înainte, până la Oradea, tot la Baniciu la concert (unde au avut ocazia să îi vadă şi pe Farfarello – trupa genialului violonist Mani Neuman, membru al trupei Phoenix, care au cântat alături de Joji Kappl) am avut ce poveşti să depănăm până târziu în noapte.

Mergem mai departe

Ei şi dacă de data asta a trebuit să ne împărţim pentru a ajunge la amândouă evenimentele, noi, adică redacţia Folkblog sau Corpul de balet de la Cluj, ne reunim din nou şi mergem mai departe pe urmele Eşarfei. Următoarea deplasare se anunţă pentru mâine, 13 iulie, la Alba Iulia. Acolo, în cetatea medievală, Mircea Baniciu îşi va aduce Eşarfa cu el pentru a o face cadou tuturor celor care vor să o primească. Noi ne-am pregătit deja de drum şi abia aşteptăm să o pornim într-un nou periplu cu peripeţii.

În loc de final

Poate pentru un om matur, cu scaun la cap şi preocupări serioase şi scorţoase, Eşarfa lui Baniciu nu este un motiv întemeiat de a bate drumurile, în înghesuială şi condiţii infecte uneori, dar pentru nişte zălude ca noi e prilejul perfect de a o lua pe coclauri, în ciuda oricăror impedimente fizice şi materiale. Şi dacă eu cel puţin am trecut nu de mult printr-o perioadă de om cu scaun la cap, serios şi scorţos şi dacă acele preocupări de om cu scaun la cap aproape că au reuşit să stoarcă tot ce era frumos şi uman în mine, astăzi ştiu că asemenea aventuri, departe de a fi inutile şi copilăreşti, sunt unele dintre acele nebunii pe care trebuie să le faci, măcar din când în când, pentru a rămâne uman, tânăr şi frumos, dincolo de preocupările serioase de zi cu zi.

GALERIE FOTO:

Lansarea oficială – Hard Rock Cafe – Bucureşti

Oradea – Mircea Baniciu, Farfarello

 Din aceeaşi rubrică:

Folkul protestatar şi amintirile unui copil de golan